Prof. dr. Antoaneta Tănăsescu: Întâmpin cu o oarecare spaimă întrebările ce mi se vor pune, nu am nimic de comentat/adăugat/precizat, pentru că aici nu e vorba despre o etapă/un moment/o întâmplare a vieţii mele, e vorba chiar despre viaţa mea. Nu eu mi-am ales profesia, ci ea m-a ales pe mine într-o manieră autoritară, inexplicabilă, definitivă. Trăiesc între aceste ziduri din toamna lui 1957, când am fost admisă la Facultatea de Limba şi Literatura Română, şi nu le-am părăsit niciodată până astăzi, sfârşit de noiembrie 2010. Prin repartiţie guvernamentală mi s-a schimbat, în 1962, statutul de student în acela de tânăr preparator şi de atunci zilele s-au adunat una lângă cealaltă precum cărţile în bibliotecă. Şi oriunde am plecat, pentru o zi sau aproape un an, biblioteca mea nu s-a clintit. Cum nu sunt creator, nu cred că viaţa mea personală are vreo semnificaţie pentru cineva. Prefer portretul autoportretului şi sunt convinsă că dacă un profesor nu este evocat de elevii lui, el nu există. Apreciez că fişierul pe care mi-l asum public este din punct de vedere cifric semnificativ. Restul, cum spune o celebră replică, dintr-o celebră piesă de teatru, restul e tăcere. E tăcerea în care s-au învălmăşit spaimele de a deschide la începutul fiecărui an uşa sălii de curs şi mărturisesc că ea nu e determinată de numărul audienţilor. Îmi amintesc săliţele din clădirea de la Pitar Moş, unde abia încăpeau 10-12 studenţi la fel de nerăbdători şi imperativi ca cei o sută din Amfiteatrul Odobescu. E tăcerea din care răzbat când şi când replici, gesturi, priviri, strigăte de bucurie sau disperare, e o tăcere care nu e mută, impenetrabilă şi beznoasă, ci un spaţiu aerat, opalescent, duios şi chiar muzical. L-am întâlnit descris de parcă ar fi ştiut ce trăiesc eu zilnic la noi în şcoală de un profesor din vechime, de Aristotel, în lucrarea Despre cer atunci când evocă înţelesul metaforei pitagoreice care a ajuns la noi sub eticheta muzica sferelor. Suntem aşadar în cer, acolo unde se mişcă planetele şi „rotindu-se cu o asemenea iuţeală, soarele şi luna, o dată cu celelalte astre, este cu neputinţă să nu se işte o rumoare de intensitate neînchipuită”. Un sunet pe care nu îl auzim, însă, ştim doar că există pentru a ne salva din toate nenorocirile şi angoasele, „sunetul armonios când se rotesc astrele pe orbita lor”, un sunet care nu e în afara noastră, ci „se află în auzul nostru de îndată ce ne naştem, astfel încât nu poate fi deosebit de tăcere – fenomenul opus – de vreme ce sunetul şi tăcerea se disting numai prin contrastul care le opune” (traducere Mihai Nasta). Deci, e un sunet pe care îl purtăm în noi. Inexplicabilul din noi şi mai presus de noi. Sau cum suspina Micul Prinţ, „ceea ce e important e invizibil pentru ochi”. Dar e foarte vizibil pentru suflet. Acestea au fost salvarea şi bucuriile unei cariere îndelungate din care amintirile despre cărţi sunt la fel de puternice ca cele despre tineri. Iar tinerii, cum o spun cu multă convingere, au întotdeauna dreptate. Ca şi cărţile. Rămâne ca profesoara lor să aibă curajul de a înţelege până la capăt această lecţie. Nu pot să trăiesc fără cărţi, ele sunt modelul meu. Nu pot să supravieţuiesc fără surâsul studenţilor. Ei sunt mentorii mei.

Din aceeași categorie:

1. Profesor UB: Interviu cu Prof. Dr. Lidia Vianu, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
2. “Profesor UB” – Interviu cu Prof. dr. Liviu Ornea, Facultatea de Matematică şi Informatică
3. Înainte de a pierde de tot Bucureştiul, îl uităm… – interviu cu prof. dr. Andrei Pippidi
4. "Profesor UB" – interviu cu prof. dr. Liviu Franga
5. “Profesor UB” – Interviu cu Conf.dr. Roxana Utale, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Catedra de italiană

antoaneta tanasescu, interviu, ub